Se spune că părinţii şi numele nu ni le alegem în viaţă. Cu ele ne naştem, le preluăm şi cu asta defilăm. N-ai domne ce să faci. Cel mult poţi sa-ţi schimbi numele. Atât. Eee, dar când vine vorba de porecle, astea sunt croite după chipul şi caracterul omului. Păi câţi dintre noi n-au fost porecliţi în copilărie "aragaz cu patru ochi" pentru că purtam ochelari, sau "oaia" pentru că aveam părul creţ, sau "papă-lapte" pentru că eram mai timizi sau mai retraşi.

Ideea de poreclă funcţiona în timpul comunismului cu titlu de mască discretă şi uşor fardată, pentru că "viaţa e sursa", exact cum spune şi Mircea Diaconu în scheciul "Fabula" alături de Toma Caragiu. "Ia spune măăă, maestre": "Elefantul, vrăbiuţa/Plus bursucul şi maimuţa/Muncesc cu aprindere/ La o întreprindere. Vrăbiuţa-i secretară/ Frumuşică şi sprinţară/Iar director elefantul/ Care face pe berbantul" ("n-am gasit altă rimă"). În general, poreclitul, la orice vârstă, are deja trasat un caracter, i se cunosc metehnele, obiceiurile, are o personalitate conturată sau o istorie (sau istorioară) care îi atrage porecla. Nu e un anonim şi poate că nici nu-i place să trăiască în anonimitate în multe cazuri. Unii copilăresc cu ea, se duc la film cu vreo fată purtând-o ca pe o emblemă, o etalează cu mândrie în faţa copiilor şi a nepoţilor lor şi o duc o dată cu ei în mormânt. L-aş numi aici pe moţu Pittiş, primul personaj la care m-am gândit atunci când s-a adus vorba de realizarea unui material privind porecla la români. Porecla "moţu" i-a fost dată de bunica sa din partea tatălui pentru că era primul nepot care urma să ducă numele familiei mai departe şi din acest motiv era "mai cu moţ".

Mediul rural este cel mai propice poreclelor pentru că toţi indivizii se cunosc între ei mai ales prin metehne. "A lu' Mutu", al lu' Împăratu', al lu' Medicu', al lu' Bubosu'. Aşa sunt recunoscute odrasl