Cărţile de sociologie a religiei provoacă adesea indigestie mentală. Nu pentru că aparatul lor bibliografic sau conceptual ar fi prea sofisticat, ci pentru că fundalul "obligatoriu" al agnosticismului secularizat îi pune pe autori într-o discretă impostură "existenţială": poate fi faptul religios tratat exclusiv ca obiect social, pornind de la premisa ficţiunii sale ontologice? Desigur că apartenenţa confesională riscă transformarea oricărui demers pretins ştiinţific într-unul apologetic (deşi cine mai crede în ştiinţificitatea... "ştiinţelor omului"?). E corect, dacă mărturiseşti o credinţă, să o laşi deoparte atunci cînd cercetezi serii statistice, mutaţii culturale, tendinţe simbolice şi aranjamente din sfera valorilor colective. Însă nu poţi fi onest în ceea ce întreprinzi nici dacă profesezi ateismul. Cum să justifici hermeneutica unui comportament pe care-l condamni în cazul altora şi ţi-l refuzi ţie însuţi? Iată o dilemă metodică aparent insolubilă. La New Europe College, cu ani în urmă, începuse o discuţie teoretică pe această temă. Nimeni nu a dezvoltat-o, iar agenda culturii româneşti contemporane e prea săracă pentru ca destule forţe, cu îndeajunsă consecvenţă şi suficiente instrumente disponibile, să profileze concluziile aşteptate cîndva. Deşi epoca postmodernă a extins domeniul credinţelor (întrucît a relegitimat subiectivitatea), cercetarea religiei rămîne "dubioasă" epistemologic. Poţi crede în democraţie, în Obama, în scurtimea sau lungimea crizei economice, în spiritul parohial sau globalizare, în progresul medical sau în biotehnologii, dar nu ai cum scăpa de îndoiala că, dacă studiezi religia, rămîi cumva necredibil, fie că eşti adeptul sau adversarul unei anumite tradiţii spirituale.

Uneori apar şi titluri de sociologie a religiei care, fără contribuţii "ecleziastice", reuşesc să evite indigestia pomenită la început. Unul dintre aceste