Nu e nimic, chiar nimic victorios în masacrul inocenţilor şi în prăbuşirea dianstiilor. Real a căzut, cu un zgomot sinistru, de casă regală demolată temeinic, pînă la ultima cărămidă şi la ultimul os domensc. S-a cîntat “You’ll never walk alone”, după ritualul local, Gerrard a jucat aproape perfect şi, totuşi, n-a fost nimic de preţuit sau de savurat în acest triumf zdrobitor.

Dezastrul Realului e net superior victoriei lui Benitez, Gerrard şi Torres. Şi e aşa, pentru că Real a lăsat în urmă un sentiment inferior sfîşietor. Real n-a mai pierdut un meci cu 4-0, în Liga sau în Cupa Campionilor. Puskas şi DiStefano nu meritau asemenea moarte, respectiv bătrîneţe. Ce e cu totul inexplicabil şi cu adevărat terminal e lipsa golului. Real poate pierde, poate suferi umilinţe relative, poate derapa, dar marcehază întotdeauna. Măcar atît. Un gol, un singur gol ar fi schimbat acest sfîrşit nenegociabil într-o criză remontabilă. Inexplicabil! Cu totul inexplicabil! Uneori, marii beneficari ai masacrelor (sînt un fan Liverpool) pot vedea sau spune mai mult decît se cuvine. În cazul de faţă, explicaţia vine din două locouri: o stare şi o persoană.

Starea nu se poate comenta. Se poate afrima şi atît. Liverpool joacă în Liga Campionilor, un fotbal fără legătură cu sportul somnolent cu care îşi trece timpul în Premiership. De ce? Nu e clar. O ipoteză: Liverpool a rămas o bună conducătoare de tradiţie, iar tradiţia e, în acest caz, terorizarea îndelungată a cluburilor continentale. Real e echipa continetală prin excelenţă, cu precizarea că, între timp, a lăsat identitatea în seama actelor şi a istoriei.

A doua explicaţie e o persoană în carne, oase şi anonimat. Suspecţii de serviciu sînt Gerrard şi Torres, poate Kuyt. Dar marele necunoscut responsabil, autorul de fatalităţi şi cauza fără amprente e un individ aproape insesizabil, mai degrabă asemănător cu un fe