La nivelul sistemului bancar, conducerea PCR dicta politica de dobânzi, direcţiile de acţiune, dar şi organigramele instituţiilor. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) era pentru milioane de români locul în care un slogan publicitar celebru le promitea că banii vor face pui. Singura insituţie bancară accesibilă omului de rând a acordat şi credite pentru mii de locuinţe. „Eu mi-am făcut credit la CEC în 1971 şi m-am mutat în casă nouă în ’73. Erau nişte proiecte, nişte planşe cu cartierele şi cu modelele de apartamente – cu două camere, cu trei camere, garsoniere. Şi spuneai: «eu vreau unul din ăsta, în blocul ăla»”, povesteşte un domn a cărui tinereţe a fost marcată de anii comunismului.

„Cu toate că rata nu trebuia să depăşească o treime din salariu, eu aveam o leafă de 1.100 de lei şi rata era de aproape 1.000 de lei. Practic, toată leafa mea se ducea acolo”, îşi aminteşte omul. Apartamentul cu trei camere l-a costat cu tot cu dobânzi 120.000 de lei, creditul fiind contractat pe 25 de ani.

Creditele pentru cumpărarea de locuinţe au apărut în 1970, spune Ştefan Petre, istoric angajat al CEC. Ştie aproape pe de rost decenii din istoria instituţiei care a fost „banca de casă a românilor”.

„Românii aveau pe ce să cheltuiască“

„Anii ’70 au fost ani de dezvoltare, ani buni pentru economia românească. Au însemnat şi o relaxare în mediul social şi asta s-a tradus printr-o înflorire a economiilor.

Oamenii cumpărau lucruri pentru casă, mobilă, se dezvoltase şi creditarea pentru locuinţe, se construia foarte mult, se cumpărau şi maşini foarte mult”, spune Ştefan Petre.

Istoricul este aproape sigur că nu trebuia să ai neapărat origini sănătoase pentru a accesa un credit de la CEC, nu era ca la angajarea într-un serviciu sau la ascensiunea într-o funcţie. În dosarele de credit trebuia doar