Despre faptul că sînt suspectată de o formă accentuată a depresiei (morbide) am mai pomenit înăuntrul acestei rubrici. Între timp, suspiciunea s-a transformat, pentru unii, în convingere profundă, argumentată de hibele şi tarele (ori slabele) pe care le tot descopăr eu, pasămite, pe scena românească " aş, "descopăr", nu, dom’le, inventez. Căci, mi se spune, cînd o mişcare teatrală se poate lăuda cu atîţia regizori extraordinari (şi aici preopinentul citează repede zece nume, dintre care trei aparţin unor artişti retraşi de cîţiva ani, iar patru, unora care produc, în medie, un spectacol la două stagiuni) şi cu atîţia actori excepţionali (aici urmează o înşiruire scurtă şi, imediat, o pauză ce se umple cu "Mda, Dumnezeu să-l ierte!" şi "Chiar, X de ce nu mai joacă?"), cînd prin toate oraşele României plouă cu festivaluri şi ninge cu premii, cînd criticii nu mai prididesc elogiind în dreapta şi ridicînd osanale în stînga, cum dracu’ se face că numai tu vezi lucrurile în negru? Înseamnă că problema e la tine. De fapt, nu numai eu văd lucrurile aşa şi nici eu nu văd lucrurile numai aşa, dar moda zilei privilegiază generalizările şi ţîfna defensivă. Realitatea este, desigur, ceva mai nuanţată şi lucruri bune există destule în teatrul românesc (sau, ca să nu dezmint ipoteza depresivă, încă există); lucruri bune şi mai ales, cum zicea un clişeu postrevoluţionar astăzi abandonat, oameni de bine. Un astfel de om este, de exemplu, Răzvan Mazilu. (Ce dacă e dansator şi coregraf? Lucrează şi în teatru, aşadar ni-l adjudecăm!) Răzvan Mazilu are, dincolo de talentul uriaş şi carisma înnăscută, o neobişnuită disponibilitate de a (se) dărui celor din jur " prin arta sa, în primul rînd, dar şi prin acţiuni şi activităţi social-caritabile, precum spectacolele-unicat pe care le-a iniţiat şi le organizează, de două sau trei primăveri încoace, la Opera Naţională din Bucureşti şi a c