Cu ceva mai multă vreme în urmă, scriam în acest colţ de pagină cît de dificil este să fii conservator, din punct de vedere politic, în România de astăzi. Întîi, pentru că brandul este uzurpat de un partid minuscul, dar bine cunoscut, apendice al socialiştilor. Confuzia pe care, pe bună dreptate, un autentic conservator ar stîrni-o dacă s-ar identifica public ca atare, ar fi aproape ucigătoare pentru orice discurs ulterior. Să spui acum, în România, "sînt conservator!" echivalează, pentru cvasi-unanimitatea celor cît de cît interesaţi de politică, cu afirmaţia "sînt membru în partidul dlui Dan Voiculescu". Evident, pentru un conservator autentic, nimic nu poate fi mai jignitor. În al doilea rînd, există o dificultate obiectivă. Ce ar fi de conservat într-o Românie în care bunul simţ spune, fără ezitare, că totul este de schimbat? Cum bunul simţ este principalul ghid al unui conservator autentic, s-ar recomanda mai degrabă o atitudine reformatoare. Violent reformatoare, ar spune mulţi dintre cei care ştiu bine pe ce lume se află. Sigur, conservatorii de astăzi, mai ales cei din spaţiul anglofon, au o serioasă tradiţie reformistă: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher şi-au schimbat din temelie ţările printr-un leadership pregnant. Ponciful de acum un secol, după care conservatorii se opun reformelor, nu mai are deloc actualitate. În fine, o altă dificultate vine din lipsa tradiţiei conservatoare. Mai precis, din lipsa de relevanţă a marii tradiţii conservatoare consolidate în politica românească pînă la finele celui dintîi Război Mondial. Spune foarte bine Ioan Stanomir în finalul excelentei sale cărţi despre spiritului conservator de la noi: "Conservatorismul rămîne astăzi doar o piesă din dosarul istoriei ideilor politice. Revizitarea sa are potenţialul de a expune interogaţiile unui timp care a fost. Sunetele lumii de ieri nu mai pot fi trezite la viaţă, acum. Ce