Tu cum ai alege copilul căruia să-i dai viaţă? – mă-ntreabă ea.
De unde ai şti dacă cel căruia îi vei curma zilele n-a fost un geniu, iar cel căruia îi vei permite să vadă lumina zilei nu e un criminal? Cum am ales? La ruleta asta rusească pe care am provocat-o din disperare am jucat până la capăt. Doi din 14. Atât am păstrat.
Au venit pe lume două fetiţe şi apoi un lung şir de avorturi provocate cu riscuri enorme, dar asumate. Mai bine moartă decât cu o gură de hrănit în plus, gură pe care oricum n-aveam din ce-o hrăni. Eram prea săraci şi fără nici o speranţă. Cu ce nădejde să fi dat viaţă? Dar eram condamnată la risc. Aveam o casă cu chirie la stat, o slujbă de îngrijitor şi un soţ cu o slujbă modestă de paznic. Aşteptam de ani buni să fim selecţionaţi de pe listele întreprinderii pentru a primi un apartament. Dar n-aveam PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii), n-aveam ce da şi nici nu aveam pe cineva care să ne susţină.
Despre toate acestea n-aş vrea să vorbesc. De tot acest lung număr de copii care ar fi trebuit să fie ai mei, al căror chip aş vrea să-l pot imagina alături de vârsta lor de acum, despre nepoţeii pe care ar fi trebuit să mi-i aducă la joacă, de atâtea minuni de momente în care să le fi fost alături – de toate astea n-aş vrea să vorbesc. Am ales totuşi să vorbesc, pentru că poate aşa trecutul mă va ierta. Aş vrea să cred asta.
Era primăvara lui ’89. Parcă nici Secu’ nu mai era ce-a fost odată. Pe străzile Clujului, în plin centru, ţigănci cu fuste colorate ţipau în miezul zilei: "Ia balonu’ antibebi". Şi acum îmi amintesc amuzamentul copiilor mei, care se distrau cumpărând cu 10 lei "o mână de baloane". Nu le spusesem niciodată că acelea sunt prezervative. Nici n-aveam curajul să pronunţăm cuvântul acesta, pentru că ne temeam de repercusiuni. O colegă a mea a fost "invitată" la Secu’ să dea cu subsemnat
