Aveam cincisprezece ani, dădusem treapta întîi, intrasem la liceu, la „Bălcescu“. Ea, tot cincisprezece ani, intrase la un liceu de arte. Picta. Era scundă, subţire, blondă, avea părul lung, nasul şi gura mari, colţurile buzelor uşor căzute, sîni mici. Ochi albaştri, se-nţelege. Era din Timişoara. Să-i zicem Ileana. Se potriveşte, nu? Ne-am cunoscut la mare şi ne-am îndrăgostit. Purta rochii largi, din pînză topită. Plutea. O dădeam în leagăn şi, între două avînturi, ne sărutam. Eram fericiţi, ne iubeam. Taică-su, o bestie, ne spiona de pe geamul vilei. Ne-a văzut. A pălmuit-o. „Curvă!“, aşa i-a zis. Mamă, ce-o mai iubeam! În timpul liceului, ne-am mai văzut de cîteva ori, cînd venea la Bucureşti, la taică-su. Cum o vedeam, iar mă-ndrăgosteam şi sufeream, ce alta să fac? Voiam să mă duc la Timişoara. N-aveam bani, ce-mi dădeau ai mei abia îmi ajungeau de ţigări (m-apucasem într-a noua, cum se cuvenea). I-am cerut tatei. „Puţoisme“, mi-a aruncat scurt, din dosul ochelarilor. M-a dezumflat. Apoi am vrut să-mi vînd blugii, să fac rost de bani. Nu i-am vîndut (dar zău c-am vrut!). În plus, aveam de-nvăţat. Ce mai, n-a fost să fie. Depărtarea. Soarta, de. Ne-am văzut şi în vacanţa de iarnă dintr-a douăşpea, am făcut şi revelionul împreună. Înainte să plece, am băut o cafea la Turist, în Romană. Simţeam că am scăpat-o, că e dincolo, nu ştiam de ce. Eram prost. Sau naiv. Totuna. Bacul l-a dat însărcinată bine. Nu cu mine. În liceu l-am cunoscut pe Cristi. Popescu. „Cristi poietu’“, cum avea să-i zică, peste ani, fetiţa mea. El era într-a zecea, la clasa de uman. Era deja o figură. Fumam mult şi fără filtru, Carpaţi de Timişoara sau de Sfîntu Gheorghe, cele de Bucureşti erau groaznice. Beam bere şi vodcă, încă se găsea Stolichnaya. Scriam, fireşte. Ei şi cîntau. Cristi, la chitară şi la carapace de broască ţestoasă, bătea bine. Ducu Darie, Radu Amzulescu şi Ilie voia