Cumva mai neconvenţional, n-am dorit să publicăm doar o cronică/prezentare de carte.Am considerat că receptarea acestui roman, Lizoanca la 11 ani, poate fi întregită dacă adresăm prozatoarei cîteva întrebări. Dialogul acesta poate fi oricînd continuat, pornind tocmai de la relaţia aceasta dintre ficţiune şi realitate şi de la cum poate ficţiunea să fie stîrnită de o realitate tulbure şi înspăimîntătoare. De unde numele ăsta, Lizoanca, nume care parcă îţi inspiră şi milă, şi revoltă? Mă bucur mult că ai remarcat forţa acestui nume. În copilăria mea a existat o tînără femeie, antipatizată în mod global: era ursuză, revoltată, inteligentă, pe scurt, avea o personalitate pregnantă şi conflictuală. Numele ei era Lizoanca. Bineînţeles, nu cel din buletin, ci un nume dobîndit în urma relaţiilor sociale. Mai tîrziu, aflînd că, de fapt, o chema Eliza, am fost dezamăgită că acceptase ca oamenii să-i spună Lizoanca, dar probabil că inteligenţa ei se lăsase sedusă de forţa sugestivă a cuvîntului. Acest nume m-a urmărit, deşi nu l-am mai auzit nicăieri, iar atunci cînd am început să mă gîndesc la povestea personajului meu, aproape că mi-a venit în mod natural, deşi, cu regret trebuie s-o spun, este un nume de-a gata. Spui pe coperta a IV-a: „am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut o gaură în creier: o prostituată în vîrstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis“. Nu e cam mult spus „o gaură în creier“? Cît ne mai poate impresiona azi o ştire? Am citit ziarul şi a fost prima oară cînd am văzut că cineva poate să creadă că un copil e vinovat pentru că o mulţime de maturi s-au îmbolnăvit de sifilis. Nu ştirea ca atare era aici şocantă, cît cruzimea celui care o formulase. Iar faptul că mai toate cotidienele au preluat acelaşi punct de vedere m-a făcut să mă simt împuşcată în ceafă. Iniţial, m-a preocupat problema copiatorilor de ştiri. Chiar am făcut un st