Aproape că nu există concert de muzică clasică la care, în încheiere, să nu se cînte cel puţin o dată în plus. Prin natura sa de post scriptum, bisul lipseşte de pe afiş, dar poate schimba traiectoria serii. Pentru unii, surplus de serviciu, pentru alţii, colac de salvare, bisul exercită atracţia ambiguă a promisiunii unei ieşiri triumfale, situate între amintirea gloriei şi împiedicatul pe scări. Apărut prin secolul al XVII-lea, strigătul publicului dornic de retrăirea plăcerii s-a făcut auzit mai întîi în – pe atunci – tînăra arenă a operei italiene. Departe de a fi o solemnă sală de spectacole, spaţiul aranjat ad hoc pentru muzică sau construit pe cheltuiala vreunui mecena semăna mai mult cu un show rock de astăzi: îmbulzeală, gălăgie şi reacţii spontane. În lipsă de CD-player, spectatorii cereau cît mai multă variaţie şi repetarea ariilor inspirate, pe care le fredonau apoi în grup, în drum spre casă. Apărut în chip de chiot, bisul şi-a luat apoi un avînt care avea să facă istorie, una mai lungă şi mai răsunătoare decît a tuturor interjecţiilor din timpuri mai recente şi mai sportive. Ca orice răbufnire emoţională, bisul nu ţine seama de reguli. Ca paznici ai acestora, unii compozitori se îngrozeau la gîndul că tot efortul creator şi întreaga coerenţă a construcţiei sonore duse la bun sfîrşit se va nărui în faţa prostului obicei de a dispune de muzică la fel ca şi de mîncare. În acel moment, Marele Public devenea o masă ostilă, care musai trebuia disciplinată: la 1799, Joseph Haydn, cel mai mare compozitor al momentului şi primul geniu din istoria muzicii sanctificat încă din timpul vieţii, ruga imperios ascultătorii să se abţină de la a cere bisuri. Asta se întîmpla sub forma unei note din programul primei audiţii a oratoriului Creaţiunea, suma experienţei îmbătrînitului maestru. Trebuie spus că bisul se instalase deja de aproape un secol, gurmand şi zg