Săptămîna trecută a venit vorba despre Cezar Bolliac. Poetul a fost şi arheolog, calitate în care a întreprins periegeze îndrăzneţe şi săpături de diletant, dar care, prin rapoartele redactate de el, aparţin operei sale literare. Descrierea peisajelor străbătute şi chiar a vestigiilor dezgropate în cursul acestor cercetări are o vioiciune în care nu te poţi împiedica a recunoaşte scriitorul creator de limbă. De la arheolog, să trecem la arheologie. Acel institut al Academiei care studiază trecutul ascuns în pămînt îşi are unul dintre sedii, cel mai vechi, la nr. 11 de pe strada Henri Coandă. A intrat acolo peste Muzeul Naţional de Antichităţi care se găsea în casă din 1931, cînd N. Iorga, fiind atunci prim-ministru, a evacuat Biblioteca Pedagogică pentru a instala în locul ei muzeul. Acesta exista din 1834 şi fusese mai întîi găzduit în incinta Mănăstirii Sf. Sava, cuprinzînd şi colecţia particulară a lui Mihalache Ghica, provenită din casa ce se păstrează pînă acum la colţul dintre Splaiul Independenţei şi strada Ilfov nr. 6. După 30 de ani, printr-un decret al lui Vodă-Cuza, a început existenţa oficială a muzeului de "arheologie şi belle-arte". Ce se putea vedea în el, pe vremea cînd era director Tocilescu, povesteşte Tzigara-Samurcaş: o mumie egipteană lîngă catapeteasma de la Cotroceni, reproducerea turnului Eiffel îmbrăcat în scoici alături de Cloşca cu puii de aur, frescele de la Curtea-de-Argeş deasupra unui "dulap cu arme şi zeităţi ale sălbaticilor Americii de Sud"!

Colecţia, adusă de Pârvan şi Andrieşescu în bună rînduială, a rămas la Universitate pînă în 1931 şi l-a avut ca prim vizitator pe Charles Diehl, după mutarea ei în casa Macca. Acest nume grecesc îl purta şi pasajul, zis mai tîrziu "Bijuteria", dintre Calea Victoriei şi str. Eugeniu Carada, care a fost construit în 1891 pe un teren ai cărui proprietari erau Mihail Macca, Ioan Vilacros