Cine îşi mai aminteşte de voga filmelor indiene din anii '70, '80 cu dansul din buric, acel coochie coochie dance venit din Orient care cucerea America înainte de apariţia Bollywoodului, şi mai ales cu muzica indiană care scălda în lacrimi o sală întreagă? Anii '60 văzuseră gloria guralivă a celebrului actor şi regizor cu lacrima-n gât, Raj Kapoor, cu Vagabondul (1951) şi Articolul 420 (1955), glorie care nu trecea neobservată fiind nemurită în folclorul urban dâmboviţean de vreun gurist şucar: "Sunt vagabond şi viaţa-mi place/Şi fumez numai chiştoace/ Şi-am pantalonii rupţi în cur/ Şi mă cheamă Raj Kapoor". Nimic nu era mai lirico-patetic, mai siropos decât un film indian, gen O floare şi doi grădinari (1969), sau celebrul cândva, Lanţul amintirilor (1973), care concura la audienţă şi cele mai bune superproducţii hollywoodiene. Într-un fel, filmul lui Danny Boyle are în spate nu numai o industrie, o fabrică de iluzii şi splendori, dar şi o tradiţie a succesului melo-ului indian. În filmul său, regizorul reuşeşte performanţa unui mixtum compositum de telenovelă bollywoodiană în care, ce-i drept, nu se dansează şi nu se cântă, decât pasager la sfârşit şi cu o vădită notă ironică, şi un film care aminteşte mai degrabă de viaţa sălbatică, tribală din favelele metisate şi stropite cu sânge, excremente, spermă şi cocaină din Cidade de Deus (Oraşul zeilor, 2002) al lui Katia Lund şi Fernando Meirelles. Naturalismul tablourilor decupate din periferia Mumbaiului cu gunoaie mustind în fermentaţie, cu apele cu solzi graşi, aproape cleioase, cu cârdurile de copii în maieuri murdare şi păsări necrofore, cu slum-urile văzute de sus ca un puzzle imens, carnivor, ca o boală de piele care descuamează în foiţe de mică, cu o cruzime care brizează retina aduce cu verismul contondent, abraziv al scenelor similare din celebrul Mondo Cane (1962) al lui Paolo Cavara în care se strecoa