La Radu, prietenie melancolică. Suntem ultimii descendenţi din Mirama. Mia, primitoare cum nu se mai poate. Ne conduce, în toiul nopţii, la tren.

Bunica Miei era din Ungaria. A născut la noi şi, cu un copil de câteva luni, s-a întors la Budapesta. După puţini ani, când a fost revoluţia lui Bela Kun şi au venit trupele româneşti, tatăl, ofiţer, l-a recuperat. Mamă şi fiu nu s-au mai întâlnit zeci de ani. Într-un târziu, el a căutat-o, iar ea, primele vorbe pe care i le-a spus au fost: "Ce ai mai îmbătrânit!" Istoria îmi aminteşte exclamaţia tatălui lui Joyce la vederea portretului în spirală pe care i-l făcuse Brâncuşi fiului său: "Ce s-a mai schimbat!"

Operaţiunea continuă. De când, de cinci zile, plecarăm, pe Caragiale o casă s-a şi demolat.

Am început prin a spune, la începutul anilor '90, că viitorul literar este al Răsăritului. Aici s-a suferit, dincolo, de multă vreme, nu s-a întâmplat mai nimic. După aceea, marea literatură despre deceniile de comunism întârziind, mi-am spus că e nevoie de o generaţie nouă, ai cărei reprezentanţi n-au trăit atunci. Aceştia vor înţelege mai bine ce s-a întâmplat. Nu e un paradox. Literatura este un fenomen de mediere, unul secund. Despre perioada napoleoniană a Rusiei cel mai bine a scris Tolstoi, care n-a trăit atunci. În Orbitor, Cărtărescu a scris mai bine despre anii cincizeci-şaizeci decât despre deceniul al nouălea, de suferinţele căruia, trăite de el însuşi, nu s-a putut detaşa. Nu sunt chiar la curent, însă impresia mea este că, deocamdată, acea înţelegere e înlocuită de fandacsii. Se scriu, să zicem despre Securitate, lucruri care n-au existat. Măcar la asta ar putea servi dosarele de la C.N.S.A.S. Iar arhivele, pentru viaţa de partid. Oricum, n-ar putea să scrie cum trebuie despre aceasta unii care nici arşi cu fierul roşu n-ar fi băgat de seamă că alţii, mai puţini, nu intra