Gheorghe Iancu, coregraf roman apreciat pe plan international, a remizat cu eleganta in meciul cu eternul feminin. O mana profesionala sigura - aceasta este impresia pe care publicul spectacolului Femei, de la Opera Nationala din Bucuresti, il are din primele clipe.
Citirea libretului rezumat in programul de sala (libret realizat chiar de Gheorghe Iancu, dupa o nuvela nu tocmai celebra de Cehov) este, cel putin pentru primele secvente, necesara. Muzica, un colaj din Rahmaninov, Sostakovici, Stravinski, Hindemith si cantece ortodoxe rusesti, plaseaza publicul, ca si scenografia, in atmosfera plina de tumultuoase adancimi ale romantismului rus, marcat de un patetism abil interiorizat, din postura de coregraf si regizor, de catre acelasi Gheorghe Iancu.
Facand echipa din nou, ca si pentru Lacul lebedelor, cu scenografa Luisa Spinatelli - care a dat o dimensiune logica, eficienta si spectaculoasa gestului coregrafic, prin simbolismul solutiilor vizuale gasite si armonizate cu regia de lumini -, Gheorghe Iancu a realizat un spectacol plin de sensibilitate. Acest tip de delicatete ar fi meritat, poate, un alt tip de poveste de dragoste, pentru ca tocmai story-ul este cel care contrapuncteaza in mod nefericit intreaga productie.
Baletul Femei este plasat altminteri, fara echivoc, in zona rafinamentului stilistic si al bunului si actualului gust artistic. Aceasta creatie coregrafica, produsa in anul 2002 pentru Teatrul Maggio Musicale Fiorentino, a fost distinsa pe buna dreptate la acea vreme cu Premiul Danza & Danza. Este, de altfel, o productie mult mai potrivita pentru un public de festival, pregatit si dornic sa vina in contact cu un tip de spectacole iesite din previzibilul unui repertoriu de stagiune.
Poate avea la noi succes o astfel de poveste? Greu de raspuns. Ceea ce insa merita toate aplauzele este cheia coregrafica fericita
