După căderea regimului comu­nist în 1989, întoarcerea temporară sau definitivă în România a devenit din nou posibilă pentru scriitorii care trăiseră în Franţa cu gândul că nu-şi vor mai vedea niciodată ţara de origine. Aşa cum reiese din propriile lor confesiuni, reacţia acestora a fost diferită. Unii s-au grăbit să profite de libertatea recâştigată şi au revenit în vizită să revadă locurile părăsite de mult. Când a aflat de revolta de la Timişoara din decembrie 1989, D. }epeneag a trecut, printr-o basculare bruscă şi spectaculoasă, de la un dispreţ categoric la o admiraţie la fel de excesivă, şi care s-a potolit după acea, pentru românii din ţară. Cuprins de remuşcări pentru atitudinea lui trecută şi totodată de febră revoluţionară, a dorit să contribuie şi el la evenimente, aşa că a însoţit unul din primele convoaie cu medicamente care au intrat în Bucureşti după fuga lui Ceauşescu (Căutam cu disperare un mijloc de transport cât mai eroic să mă întorc în ţară, să iau şi eu în felul ăsta un risc cât de mic, să particip - Rt, 66)i. Entuziasmul şi buimăceala primelor momente au trecut, dar scriitorul, care a revenit de trei ori în România în 1990, iar când se înapoia la Paris nu se putea gândi decât la ce se întâmpla în ţară, ar fi fost tentat să se întoarcă definitiv acolo dacă n-ar fi ştiut că familia nu l-ar fi urmat (Am dorit şi doresc tot timpul să mă întorc în România. Dar nu m-am putut hotărî s-o şi fac din motive familiale - C, 64). El a continuat însă să revină periodic în ţară, să petreacă câteva săptămâni pe an la Bucureşti şi, mai important, a decis să scrie din nou în română nu doar articole politice, ci şi literatură propriu-zisă. }elul său declarat era de a fi reintegrat în literatura română din care fusese izgonit pentru motive extraliterare, politice, iar hotărârea sa a fost susţinută de setea de revanşă, de voinţa de a corecta cu orice preţ nedreptat