Carmen Focşa avea 39 de ani în 1989 şi, deşi terminase Facultatea de Litere, era învăţătoare suplinitoare la Şcoala nr. 125 din Bucureşti: "Şcoala noastră se află pe Şoseaua Măgurele şi, pentru că e mai mărginaşă, pe vremea aceea lucrau acolo numai suplinitori, adică eram angajaţi pe perioada determinată a anului şcolar.

Cât era rece, era un calvar să ajung la locul de muncă. Eu stau în Piaţa Iancului şi, pentru a ajunge la şcoală, trebuia să iau 311 până în Piaţa Rosetti, apoi trolei­buzul 90 până la Spitalul Municipal, de unde luam alt troleu – 96, apoi maşina 303, care mă lăsa în faţa şcolii.

Pe vremea aceea, aveam la şcoală sobă cu lemne şi toaletă în curte pentru toţi, fie ei profesori sau elevi. Sobele scoteau un fum îngrozitor şi de aceea nu ştiai ce să faci, să laşi geamul deschis să intre aer sau să-l închizi şi să stai în fum, dar să fie cald. De cele mai multe ori stăteam cu hainele şi căciulile pe noi. La 1 şi 8 martie copiii aduceau şi aici cadouri profesoarelor, dar erau mai mult simbolice, pentru că era un cartier de oameni săraci. Pe vremea aia nu găseai nimic. Dar şi noi, profesorii, la rândul nostru, trebuia să oferim cadouri superiorilor.

Mi-aduc aminte că a venit într-o zi directoarea şi ne-a anunţat că va veni o brigadă frontală, adică mai mulţi inspectori care intrau la ore. Directoarea ne-a zis de la început: «Dacă vreţi să ieşiţi bine, trebuie să daţi. Un spray, un Kent, un săpun, orice»".

Carmen Focşa avea obiceiul să îşi noteze într-o agendă, din când în când, mici întâmplări ale zilei. În luna martie a anului 1989 poves­teşte o întâmplare de la vamă. "Am mers să iau un pachet pentru o bă­trânică, ce nu se putea deplasa şi că­reia o nepoată din America îi tri­mi­tea dulciuri pentru diabetici şi cafea decofeinizată. Nepoata tri­mitea pachetul pe numele meu. Când am ajuns la ghişeu să