Versurile de Fântâneru pe care le-am auzit, cu ani în urmă, de la o poetă din familia lui de suflete, au fost acestea: "Frate uituc, fugi de neamul ce vrea să te vadă;/ fii ascunsă, ne'nmugurită livadă". Le-am crezut, şi le mai cred şi azi, potrivite cu filosofia unui marginal, puţin cunoscut ca romancier, încă şi mai nefrecventat ca poet, un ştiutor nu doar de greacă veche, ci şi de asprele rosturi ale măsurii eline. De căi umbrite, şi de viaţă la umbră. Al cărei telegrafic jurnal e Râsul morţilor de aur, volumul de poezii publicat în 1940 la Cartea Românească. Avînd, exemplarul pe care l-am deschis, o dedicaţie în verde, pe pagina groasă, care suge dizgraţios cerneala, către Al. Basarab, pictor la fel de ignorat în vremea lui ca şi acela care-i trimite "iubire, admiraţie".

Trei cicluri, Aurul, Morţii, Râsul, adunate sub un titlu ŕ l'envers şi echivoc. Ce le uneşte? Secretul, aş zice. Ce-i dezbină pe căutătorii de aur, şi ce întreţine goana lor, dacă nu această taină apărată cu orice preţ? Ce, fără putinţă de întoarcere, iau morţii cu ei? Şi, în fine, ce este rîsul, dacă nu descărcarea vinii că tu ştii ceva ce altul nu ştie? Iată, în trei lumi dintotdeauna despărţite, a viilor care rîd, a morţilor care tac, şi-a gloriei care-i conduce, în pierdere, şi pe unii, şi pe alţii, oglindită strania putere a vorbelor nespuse. A unor cîntece de iertare, fără melodie şi fără vers. Ispăşirea unei singurătăţi de neajutorat nedornic de ajutor: "La cules de cucută merge fiecare,/ pe drumul ascuns, la ceas potrivit." (Recoltă). Sînt, aşadar, rosturi despre care nu băgăm de ştire, praguri peste care ne trece pasul nostru de defilare, dar de care, odată şi-odată, ne lovim. Credinţa că micile chibzuinţe apără de marile pierderi, face împăcarea domoală ivită de pe strune abia ciupite: "Furnici de aur, clipele zilelor mici,/ le ştergem pe picioare, le strivim în pulb