Pe 15 ianuarie 2009, Traian Băsescu îi informa pe patronii români că „ultimul lucru pe care îl va face România va fi să se împrumute la FMI“. Dar pe parcursul a doar două luni, România a fost catapultată în acel punct în care nu mai poate fi făcut decât „ultimul lucru“. Preşedintele a anunţat în această săptămână că guvernul Boc va solicita un împrumut de la FMI. Ce a determinat această schimbare radicală în discursul prezidenţial? Nevoia unui împrumut extern putea fi prevăzută cu două luni înainte chiar şi de un student mai informat, darămite de consilierii Cotroceniului ajutaţi de armatele de economişti de la Ministerul Finanţelor. E drept că întotdeauna poate interveni o urgenţă: o boală fulgerătoare sau un pariu cu ghinion. Acum jumătate de an, economia românească „duduia“. La începutul lui 2009 eram informaţi că lucrurile sunt ţinute sub control şi ni se oferea o comparaţie liniştitoare: dezastrul din economia maghiară. Astăzi, întreaga presă germană scrie despre gravitatea crizei economice din România, aruncându-ne în aceeaşi oală chiar cu Ungaria. În mai puţin de un an, prospera economie mioritică s-a scofâlcit ca o tomată uitată la soare preţ de câteva minute. În cele două luni scurse între afirmaţiile prezidenţiale diametral opuse, uşile guvernului Boc au fost lovite de o cascadă de bubuieli. Rând pe rând, mari companii au început să solicite ajutor financiar de la stat pentru a depăşi criza. Ford a cerut guvernului garantarea unor credite, Traian Băsescu asi-gurându-l personal pe John Fleming că statul va sprijini industria auto. De altfel, pe lângă garantarea împrumuturilor contractate, Ford va primi alte 143 de milioane de euro ajutor de stat pe parcursul următorilor ani. Cei de la Renault au cerut şi ei garantarea unor împrumuturi consecutiv acordării unor ajutoare de peste 150 de mili-oane de euro către uzinele Dacia şi furnizorii acestora. În uşa guv