Cu riscul de a părea mai sumbri decît suntem, să recunoaştem că metafizica a ieşit de pe agenda de lucru a omenirii. Avem de-a face cu cazul trist al stingerii unei ilustre ramuri tradiţionale, la capătul unei istorii care a semănat cu o lungă bătălie dusă în numele absolutului divin. Că larma bătăliei s-a domolit şi că, din rîndul beligeranţilor speculativi, s-a înfiripat o procesiune mortuară ce a culminat într-un tîrziu cu îngroparea renumelui metafizicii, acest detaliu ţine de regulile seci ale selecţiei culturale: sunt discipline care dispar cu totul din istorie, lăsînd în urmă cîteva cărţi sau măcar dîra unor articole de dicţionar pe care le citim cu senzaţia că asistăm la încheierea unui ciclu evolutiv. Astăzi, speţa metafizicii ţine de o încrengătură spirituală abandonată.

Disciplina aceasta augustă şi nobilă, care a fost privită secole la rînd drept piatra de încercare a spiritelor ascuţite, un fel de ştiinţă a ştiinţelor strîngînd sub bolta ei toată cunoştinţele privitoare la temeiul unic al lumii, disciplina aceasta a murit. Prestigiul i s-a surpat, autoritatea i s-a sleit, adepţii i s-au rărit, iar efigia omniscientă care îi împodobea odinioară numele s-a fărîmiţat în mozaicul unor cioburi sepulcrale. Astăzi îi contemplăm vestigiile livreşti - tratatele şi compendiile care au ajuns pînă la noi - cum am privi spectacolul unor corăbii în derivă. Iar împrejurarea că totuşi mai aducem vorba de metafizică vine mai curînd din obligaţia didactică ca, privind în trecut, să-i surprindem umbrele folosind chiar cuvintele care odată erau la modă. De aceea, cînd vorbim de "metafizică", de "principiu" sau de "temei", o facem cu resemnarea celor care participă la o înmormîntare.

Dovada cea mai bună a sleirii metafizicii este că în tărîmul ei nu mai există controverse, dispute şi puncte fierbinţi, cum nu mai există pasiuni care să-i tulbure