Manifestările din "Luna cărţii", oricât de formale ar părea acum, aveau farmecul si hazul lor. Se vindeau cărţi, se dădeau autografe şi lumea venea şi fără să fie tentată de cântăreţe semiîmbracate, care să-i culturalizeze.
În ’89, cultura era lăsată pe poziţia lanternei roşii. Iniţial gândite cu bune intenţii, aceste manifestări sfârşeau adesea în agape agri... culturale.
Pe vremea "Epocii de Aur", "Luna cărţii la sate" dura aproape tot anul, deşi convenţional regula era ca manifestarea să aibă loc în februarie. Idee bună, în principiu, o dată pentru că tinerii – pe-atunci – participanţi la aceste cenacluri literare au ce povesti acum nepoţilor lor, despre cum deveneau ei din ce în ce mai "culţi în cap", o dată cu pogorârea şi printre truditorii uzinelor şi ogoarelor a prozatorilor şi poeţilor. Desigur, intenţia celor care iniţiau acest gen de întâlniri cvasiincompatibile nu erau rele, atâta doar că de cele mai multe ori socoteala de-acasă nu se potrivea cu cea din târg, în sensul că beţia de cuvinte citite sau recitate sfârşea de cele mai multe ori prin a deveni una reală, alcătuită din vin de ţară şi ţuică de prune curgând pe lângă bucatele campestre puse la dispoziţie de protocolul vremii.
Oamenii de litere Mircea Micu şi Florentin Popescu îşi amintesc de acea perioadă în care – de milă, de silă – trebuia să se deplaseze prin sate, şcoli şi uzine, spre a-i lumina pe cititori. Măcar cu o lectură, două, că oricum curentul electric se oprea pe nepusă masă.
La noi, la Brăila...
Şi pentru că nici căldură nu era, singurul interes pe care-l puteau stârni şezătorile literare rurale era strecurarea micilor "şopârle" cu iz politic, ajunse ca din întâmplare pe buzele vorbitorilor. Iată ce povesteşte Mircea Micu de la cea din urmă manifestare de gen, din ’89: "Ultima participare la întâlnirile
