Facând echipa din nou, ca si pentru Lacul lebedelor, cu scenografa Luisa Spinatelli – care a dat o dimensiune logica, eficienta si spectaculoasa gestului coregrafic prin simbolismul solutiilor vizuale gasite si armonizate cu regia de lumini –, Gheorghe Iancu a realizat un spectacol plin de sensibilitate. Acest tip de delicatete ar fi meritat, poate, un alt tip de poveste de dragoste, pentru ca tocmai povestea este cea care contrapuncteaza in mod nefericit intreaga productie. Baletul Femei este plasat altminteri, fara echivoc, in zona rafinamentului stilistic si al bunului si actualului gust artistic. Aceasta creatie coregrafica produsa in anul 2002 pentru Teatrul Maggio Musicale Fiorentino, a fost distinsa pe buna dreptate la acea vreme cu premiul "Danza & Danza". Este, de altfel, o productie mult mai potrivita pentru un public de festival, pregatit si dornic sa vina in contact cu un tip de spectacole iesite din previzibilul unui repertoriu de stagiune. Din fericire, vorbim despre nuante si nu despre o deruta reala indusa spectatorului de modul de evolutie al personajelor. Esti pus in dificultatea (evitata de povestile cu adevarat bine concepute) de a alege intre latura omeneasca, sensibila si luminoasa si cea intunecata, criminala fara doar si poate, a personajului principal. O mama dominata de amor il ucide pe tatal propriului copil, scuzata fiind de conditia ei de femeie lipsita de aparare si neinteleasa decât de alte doua surate, care gasesc si ele cu cale sa-si omoare sotii (niste personaje detestabile, dar…). Cam aceasta este povestea traita cu intensitate si emotie de personajele puse sub semnul unui tragism fara speranta, subminat de epoca tabloidizarii. Femei si... femei.

Poate avea la noi succes o astfel de poveste? Greu de anticipat. Ceea ce insa merita toate aplauzele este cheia coregrafica fericita in care corpul de balet al Operei