La zece ani după Recviem pentru nebuni şi bestii, Augustin Buzura vine cu al doilea său roman postrevoluţionar, de mare întindere, ca toate celelalte, deşi acesta este doar Primul caiet. Un "caiet" al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, într-o cabană de lângă o fostă Staţie meteorologică. Şi fuga, şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar ia şi o anumită distanţă faţă de ele, analizându-le şi evaluându-le într-o grilă morală. Nu mai puţin, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, istorii pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie cu minuţie documentară.

Diferenţa relevantă faţă de alte contexte epice este că, aici, protagonistul îşi simte acut apropierea sfârşitului. E tema obsedantă din Raport asupra singurătăţii. Uzat de boli, cu un organism aproape ruinat, cu reacţii lente şi într-o derută "jalnică", medicul altora se retrage într-o pustietate montană în care va putea, departe de lume, să-şi lingă rănile; şi să scrie. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să trimită semnale către pustnicul îndărătnic, explicat de propriul fiu (şi el, medic psihiatru) cu diagnosticul, nu prea măgulitor, de "vagabondaj senil". O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucân­du-i instantaneu în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată a bărbatului. Mara este mai mult, totuşi, decât un avatar al unei iubiri neîmplinite. Ea are o personalitate puternică şi un mod ingenios de a-l "accesa" pe ursuzul medic, răsfăţat cu apelativul moşule.

Între "moşul" înţelepţit până la amărăciune de anii prin care a trecut şi tânăra care ar vrea să trăiască, dar nu şt