"Un om devine celebru cind incepe sa convietuiasca cu propria lui caricatura". (Gabriel Liiceanu) Demult, asociam atributul celebritatii unor personaje care aveau in spate neaparat o opera: artistica, literara, stiintifica, politica s.a.m.d. Atingerea celebritatii insemna ca numele acestor personaje ajungeau pe buzele tuturor, oamenii le recitau sau le cintau versurile, le inginau melodiile, le pomeneau titlurile picturilor, le urmau sfaturile, le foloseau inventiile, le colportau strategiile si performantele - toate acestea obligatoriu valoroase, obligatoriu puse in "slujba omenirii"! Nu uitam, fireste, de celebritatea unor personaje demonice, care au comis crime in masa, care au dominat popoare, care au produs mari catastrofe etc. In timp, conceptul a devenit mult mai permisiv, iar de cind presa a capatat o enoma influenta, o teribila putere si in viata noastra, el s-a ... largit de-a dreptul apocaliptic! Cu aceleasi cuvinte, lustruite si sunind din coada, presa scrisa si audiovizuala romaneasca vorbeste si despre VIP-uri de mucava, si despre faptele de arme ale vreunui creier stralucit. Nu rareori, suspomenitele cuvinte umfla pina la proportii neverosimile o biata fantosa si, desi bine intentionate, arunca in ridicol ceva sau pe cineva pretios (aici nu ma pot opri sa nu va reamintesc ce-a spus Rilke in jurnalul lui florentin: "Imaginati-l pe Michelangelo discutat in ziare, indiferent daca laudat ori criticat. Cu acele fraze /.../ devenite stralucite de atita intrebuintare. Cred ca aceasta l-ar zdrobi ca pe un bloc de marmura daltuit", trad. Bogdan Mihai Dascalu, Ideea Europeana, 2007). Prin urmare, sub ochii nostri, presa moseste zilnic alte si alte celebritati, unele cu merite vizibile, altele cu merite pe care nici cu lupa nu le-ai putea detecta. Climatul, la noi, e foarte permeabil si democratic, toate gloriile, si reale, si false, si cu miez, si fara miez, coa