La prima vedere, Dan Lungu nu e un scriitor complex. Realismul social rugos, umorul tonic şi înclinaţia către argourile emancipate pledează, de la debut până azi, pentru o asemenea încadrare lipsită de gustul particular al eufemismului. Afacerea exportării unei teme pe gustul Occidentului prin romanul Sunt o babă comunistă a ridicat, suplimentar, câteva întrebări asupra autonomiei conştiinţei. S-au stârnit, atunci discuţii ale căror încheieri en fanfare puneau, maliţios, după un algoritm dedus din text, intenţiile private ale autorului la dispoziţia tuturor. Nici atunci, nici acum, însemnătatea chestiunii nu mi s-a părut majoră. Catastrofismul tranziţiei, cu toată gama lui de nostalgii, era veridic şi, cu aproximaţii fireşti, bine pus în pagină. E de mirare cum de comentatorii alarmaţi au preferat să uite, cu gândul la marota teoretică a romanului (ortografiată eventual, caragialesc, cu iniţială triplă), că în proza lui scurtă, Dan Lungu investighează, în definitiv, exact aceeaşi etapă istorică. Debusolarea personajelor venea nu din lipsa azimutului ideologic, ci din amplificarea narativă, pe spaţii restrânse, a valenţelor magnetice.

Tranşarea acestei divergenţe - cu resorturi ce ţin deopotrivă de etica locală şi de estetica de gen - poate veni de la cel de-al treilea roman publicat, săptămânile acestea, de Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie. Titlul e înşelător. La firul ierbii, poate părea nu mai mult decât un artificiu îndemânos de marketing. La vârful ei, în schimb, modelul tutelar al lui Woody Allen (şi nu al lui Camil Petrescu, cum s-ar grăbi, vai, să descopere recenzenţii didactici) se face imediat simţit. Nu numai că Andi, jurnalistul provincial de investigaţii mutat politicos din departament în departament, se trezeşte, la o analiză naiv revelatorie, părăsit, fără nici un motiv logic, de toate iubitele, dar felul schizoid în care se raportează