Pentru mine, la fel cum si pentru multi alti colegi de generatie, Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmatiei a avut/are o insemnatate aparte. De altfel, este poate cel mai longeviv festival de poezie – anul acesta va avea loc a XXXVI-a editie. Inca de la infiintare, intamplarea cu pricina a fost patronata de catre Laurentiu Ulici. Asta pana cand criticul literar a murit stupid, tarziu in toamna anului 2000, intoxicat de fumul unei sobe infundate. Prima oara am fost la Sighet in 1988. Apoi am revenit aproape in fiecare an. Din 2002, de cand s-a prapadit si poetul Calin Angelescu, alaturi de care bantuiam an de an prin Sighet, nu m-am mai dus in Nord. Mi-era greu sa fiu, viu si singur, prin locurile care-mi aminteau de doua absente dureroase: a unui mentor – Laurentiu Ulici si a unui drag prieten – Calin Angelescu.
Anul trecut, insa, mi-am luat inima in dinti si m-am suit in trenul de Sighet, la vremea Festivalului. Mi-era dor de Maramures si de prietenii mei maramureseni. Distanta, pe calea ferata, din Bucuresti la Sighet este de vreo 600 de kilometri. Cel mai rapid tren disponibil face, pana acolo, cam 13-14 ore. Asta inseamna o viteza de circa 42 de km/ora (adica dublul cifrei secolului XXI). In fine, dupa o noapte petrecuta in tren, am ajuns. Mi-am revazut prietenii moroseni, erau cu totii bine. Ceva formalitati de cazare, apoi am pornit spre Casa de Cultura, unde aveau sa se desfasoare oarece vorbiri si oarece lecturi.
In fata Casei de Cultura m-am intalnit cu Ion Muresan. Ne-am imbratisat si am zis sa ne abatem putin la o bere, ca mai e ceva timp pana cand incep "lucrarile". La o bere, adica sa intram pe o usa situata la cinci metri de intrarea principala a Casei de Cultura. Intrarea in bar se face direct din strada, iar povestea cu poezia urma sa se desfasoare la etaj. De acesta, de etaj, ne desparteau 25 de trepte. Asadar, dupa o calatorie de
