Un abur moale se inalta din livezi, si de sub frunze moarte ieseau mladite verzi si boboci de viorele. Erau semnele primaverii.

Cand linistea serii s-a lasat peste gospodarii si gradini, de pe veranda casei am zarit cum, pe cararea din gradina, aluneca spre curte niste ghemotoace: doi arici. S-au oprit in dreptul portitei si cand au simtit ca nu-i nimeni prin preajma, si-au lipit tepii de spate si s-au strecurat in curte. Au cercetat terenul din jur si s-au pierdut in noapte. Au plecat asa cum au venit: ariciul cel mai mare si mai indraznet inainte, iar celalalt in urma.

In seara urmatoare, le-am pus mancare intr-un castron si i-am asteptat. Au aparut in aceeasi ordine in care plecasera cu o seara inainte, au mancat si s-au dus. De atunci, au venit mereu. Prietenia noastra s-a infiripat greu, dar a devenit statornica. Le-am spus Goguta si Goguta si cred ca numele le-a fost pe plac, din moment ce raspundeau, in felul lor, la chemarea mea. Uneori, ajungeau la castronul cu hrana inainte de a se insera, iar daca il gaseau gol, Goguta pufaia si il rostogolea cu zgomot, ca sa-mi atraga atentia. Daca mancarea le era pe plac, dupa ce se ospatau, topaiau in jurul castronului, scotand sunete de multumire. Apoi, intr-o zi, le-am descoperit si casuta, ascunsa intr-un colt de magazie: o constructie migalos facuta din carpe, vreascuri, frunze si bucati de blana, acoperite cu fasii din material plastic.

In anul urmator, cand primavara a invelit livezile in verde, iar soarele a incalzit pamantul, Goguta a iesit din casuta, in plina zi, si-a desfacut picioarele de sub ace si s-a intins pe iarba abia incoltita. Intr-o seara, am observat cum un intreg alai se indrepta spre castronul cu mancare: erau Goguta, Goguta si cu doi pui. Deci, acum aveam patru prieteni. Le-am povestit copiilor din vecini despre noii mei locatari. Bineinteles, toti au dorit sa-i vada. Intr-