N-a “parcat”, niciodată, la DNA. A fost plină de poze şi săpunuri, dar a valorat, de o infinitate de ori, mult mai mult decît surata de la Cluj
Garrincha zîmbeşte. Are puterea sâ zîmbească deşi, numai în ultimul an, a fost internat de opt ori!!! Se uită la televizor, la fotbal, şi zîmbeşte. Doctorii nu l-au cruţat, i-au zis-o direct. Ciroză! Sau, altfel formulat, şi-a făcut-o cu mîna sa. Şi cu o sticlă de vin în ea. Numără zilele râmase pînă la … fluierul final, aşa cum, cu 25 de ani în urmă, fanii îi numărau driblingurile, stringînd: “Mane, Mane, Mane!!!”.
Ianuarie 1983. Doi reporteri îi iau cel din urmă intreviu din viaţă. Ajung la întrebarea; “Dumneavoastră, cel botezat “Alegria do Povo” (”Bucuria poporului”), cu ce amintiri aţi rămas din fotbal? Bani, cupe, medalii?” “Bani, cupe, medalii?”, repetă şi rîde, ironic. “Com isto, com isto!” Nu are forţă să se dea jos din pat, dar arată spre o valijoară maro, aflată lîngă noptieră. Niciodată, dar niciodată nu s-a despărţit de ea! Unul dintre jurnalişti, cu mîinile tremurînde, ca Edmond Dantes în faţa scrinurilor cu diamanticale, ridică, uşor, capacul…Zeci de fotografii, îngălbenite de vreme. Într-una, cea mai dragă, apare el, “Mane” Garrincha, alături de marele Pele. “O Rey” îi plînge, de bucurie, pe umăr. “Pasărea Paradisului” zîmbeşte sugubăţ. “Com isto, com isto!…”
Un lăcăţel, o savonieră, o minge
Priviţi cu atenţie! Hai, concentraţi-vă, ce e aşa de greu? E o imagine non-acţiune…V-au dat lacrimile la fotografia anului 2008, cea din Afghanistan? Sau cea cu vulturul ce aşteaptă moartea copilului african pentru a-l devora în cîteva clipite? Şi asta vi se pare “simplă şi normală”???…Da, e ALFREDO DI STEFANO pe o valiză!!! 1960, înaintea ultimelor 45 de minute cu FC Barcelona. Relativ mică, ca a pifanilor care pleacau la oaste, în gară, în Crevedia, conduşi de ibovnică şi de un tată cu lacrimi
