Aud tot mai des voci prapastioase: criza cotropeste totul, va dura ani si ani, din vara incolo va atinge si la noi apogeul, vom ramane pe drumuri, ne vom perpeli, va fi crima si pedeapsa. In aceste conditii nu pot decat sa repet, inca o data: criza, cata este, o traiesc romanii din mosi-stramosi. Starea de criza ne-a generat ca popor, ea ne-a asigurat un anume profil – de supravietuitori, nu de invingatori –, tot crizele au prilejuit consemnari ale prezentei romanilor prin cronici si hrisoave straine si, daca ma gandesc bine, de la o criza la alta ne-am perpetuat, crescand, agregand un stat propriu, pastrandu-l, cum s-a putut, dupa imputinarea lui, fiind mereu noi insine, nici mai buni, nici mai nebuni decat altii...

Cand a fost Romania mai stabila si prospera – in vremea longevivului rege Carol I –, atunci a avut parte de doua rascoale taranesti (la 1888 si, respectiv, in 1907), ceea ce inseamna ca prosperitatea era sus, iar saracia, disperarea si criza forfoteau din plin... jos. si nu departe de asta a fost si Romania Mare, cea interbelica, in care "prim agricultor" era Carol al II-lea, iar ceilalti colegi ai lui, agricultorii din, sa zicem, Poiana lui Iocan, isi trageau zilele de astazi pe maine, identificand criza cu insasi durata vietii lor.

Este o metafora? Daca ar fi o metafora, de ce ar socoti amaratii nesiguri pe ziua de maine ca in vremea lui Ceausescu a fost mai bine? Insusi faptul ca gandesc astfel, privind nostalgic la epoca salarizarii lor sigure, neconditionate si neamenintate, de... 800 de lei, masoara adancimea crizei de atunci si de azi. Daca n-ar fi trait si pe vremuri tarandu-si, dupa puteri, zilele, nu 800 le-ar fi fost salariul, ci macar cu un pic mai aproape de solda de 6.500 lei a generalului de Securitate – astazi in rezerva si beneficiar al restaurarii onorabilitatii depline de catre justitia noastra revolutionara – Ni