Apărută iniţial sub forma altor proiecte, "Celui mai iubit fiu" sau "Omagiu ţării, conducătorului iubit", desfăşurarea de forţe numită Cântarea României a luat proporţii şi s-a transformat în emisiunea primilor tovarăşi ai ţării. Astfel că, în 1989, ajunsese "pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării şi progresului".
Cum s-a dat tonul Cântării? S-a dat ordin la TVR, s-au cerut cei mai experimentaţi oameni, atât din rândul redactorilor, cât şi din cel al regizorilor sau al celor de la departamentul tehnic. "Ni s-a spus în repetate rânduri: «Dumneavoastră sunteţi puşi să executaţi ceea ce se comandă». Cei de la secţia de presă a CC erau instruiţi, dădeau indicaţii, trasau sarcini, erau deja pregătiţi, implicaţi în această activitate. Totul se făcea la comandă. Fiecare ediţie avea un redactor muzical, un redactor literar, regizor artistic şi bineînţeles erau supervizori, o grămadă de ochi care supervizau producţia. Versurile trebuiau selectate cu cea mai mare atenţie. Cântecele la fel", povesteşte regizorul artistic Ion Filip, cel căruia i-au trecut prin mână (sau care a purtat pe umeri) povara multor Cântări, inclusiv o parte dintre cele difuzate în martie ’89. "Întâi se făcea o prospecţie în judeţul în care urma să se realizeze emisiunea. În cadrul întâlnirii se fixa programul care avea instrucţiuni venite «de sus». Totul era dirijat de la Comitetul Central, totul era supervizat, se prezentau nu-ştiu-câţi la vizionare. Până ajungeam în judeţ, cei de acolo selectau şi pregăteau formaţiile artistice: actori, interpreţi, cântăreţi, formaţii, brigăzi, coruri etc. Dacă în zonă nu exista un teatru, căutau artişti amatori dintre care îi selectau pe cei mai buni. Iar cei selectaţi intrau apoi la repetiţii. Se comandau versuri speciale pentru el, pentru ea sau pentru amândoi. Se comandau cântece, cantate în special".
Un omagiu cât un
