Invatamantul a fost declarat, pompos, „prioritate nationala“. Sindicatele au semnat un protocol cu presedintele angajandu-se ca, in schimbul maririi salariilor, sa „livreze reforma“. Intre timp, criza a anulat orice speranta de marire a salariilor, ba chiar ameninta cu posibilitatea diminuarii lor prin suprimarea unor sporuri, cum ar fi cel de merit. Cat despre „livrarea reformei“, cui ii mai sta gandul la ea in vremuri aspre?

Recent, Camera Deputatilor a respins solicitarea presedintelui de a mentine prin lege actualul mod de acreditare al masteratelor si doctoratelor, care permite unei facultati acreditate pentru licenta in sistem Bologna (3 ani de studii) sa capete automat dreptul de acordare de masterate si doctorate. De fapt, fostul parlament respinsese o ordonanta a guvernului Tariceanu care incerca sa reglementeze un haos al acreditarilor aflat in plina ofensiva. Actualul parlament, cu nimic mai constient decat fostul de impostura din invatamantul superior, a recidivat. Mutenie din partea sindicatelor „livratoare de reforma“. Ultima speranta ramane Senatul, Camera decizionala in acest caz. Dar speranta e mica.

Interesele impotriva unei supravegheri cat de cat mai serioase a doctoratelor mai ales sunt imense si ne putem inchipui lobby-ul insistent facut pe langa parlamentari: universitatile private abia asteapta sa dea drumul unor masini de scos doctorate – afacere ce poate deveni la fel de lucrativa ca aceea de a acorda diplome de licenta in orice conditii, fara sa mai respecte nici macar actualele standarde nu prea ridicate. Insa si numeroase universitati si facultati de stat, dintre cele nou aparute dupa 1990, fara traditie, fara cadre bine pregatite, fara mijloace de studiu, dar cu bani si ambitii locale, sunt si ele pregatite sa se inscrie la „daciada“ doctoratelor. Cate resentimente locale, cate orgolii de provincie nu se vor mobiliza, cate