Trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă în Europa Orientală s-a produs în lipsa capitalului privat autohton.
Supracapitalizate, în condiţiile unei industrializări dictate de considerente politico-ideologice, iar nu de logica relaţiei dintre cerere şi ofertă, "sistemele economice naţionale" comuniste trebuiau descompuse în unităţi "primare", reintegrabile apoi în structuri apte a concura pe piaţa globală. Privatizarea era vehiculul optim al unei asemenea restructurări. Ea trebuia să aducă atât banii lichizi necesari retehnologizării şi modernizării, cât şi spiritul antreprenorial indispensabil unei economii caracterizate de dinamism, imaginaţie, iniţiativă şi simţ al riscului. În acest demers investiţiile străine au fost esenţiale. Occidentul avea şi capital privat şi expertiză antreprenorială.
"Goana" Vestului capitalist către pieţele generoase ale Estului "sălbatec" post-comunist a transformat statele central şi est europene în economii-filiale cu societăţi-mamă aiurea. Spre a obţine acces la respectivele pieţe şi a crea acele filiale, adesea s-a dat mită. Eldoradoul oriental merita o filodormă! Exportul de capital s-a asociat cu exportul de corupţie!
Subsidiarizarea economiilor răsăritene a fost acceptabilă în perspectiva unei pieţe europene unice; acolo unde nu ar mai fi trebuit să conteze originea naţională a capitalului câtă vreme toţi capitaliştii sunt cetăţeni europeni. Criza financiar-economică globală a întors însă piaţa cu faţa către stat, iar capitalul privat către politica publică, cerând ajutor. Atunci s-a descoperit că statul a rămas naţional, iar politica sa "europeană" este politica egoismului naţional. Culmea este că egoismul încearcă să se legitimeze şi onorabilizeze deformând conceptul de egalitate şi contrapunându-l solidarităţii.
Statele UE din zona Euro, relativ egale ca