Statisticile sunt necruţătoare: Europa suferă de cancer, Asia de hepatită, Africa de SIDA, America de bolile creierului... Toată Europa este bântuită de cancer. În Franţa se discută despre un plan naţional contra cancerului, de lipsurile acestuia, de faptul că din cele 70 de măsuri doar o treime au fost aplicate integral în intervalul 2003-2007, de întâlniri parlamentare privitoare la neoplasm.
La noi, cancerul e o boală naţională. Mai nou, nu cu codrul, ci cu cancerul s-a înfrăţit românul. Dovadă: cohorta de pacienţi din faţa cabinetelor de oncologie. Bolnavi fără relief, fără zâmbet, fără viaţă... Au deprins un automatism sinistru: lună de lună vin la consultaţii, reţete, concedii medicale... Se adună ca la club. La strigare, unii nu mai răspund, în schimb se cer alţii, şi alţii, în valuri. Se înghesuie în faţa cabinetului, ca nişte celule tumorale în jurul unui organ. Secţiile de oncologie sunt sufocate: pacienţii, câte doi într-un pat, medici puţini, asistente şi infirmiere şi mai puţine, medicamente insuficiente. Un pacient operat de neoplasm are nevoie periodic de un bilanţ medical pluridisciplinar. Oncologul se străduie să aplice protocoalele şi ghidurile, dar la noi intervenţia chirurgicală este efectuată într-un spital, chimio şi/sau radioterapia se fac în alt spital, investigaţiile medicale în altă parte. Dacă bolnavul n-are şansa unei familii valide, moare cu zile.
Bacheletot, ministrul francez al Sănătăţii, vorbeşte despre o dimensiune socială, dar şi de una psihologică în cazul acestor bolnavi. Nu-i o noutate. Şi medicii noştri ştiu foarte bine aceste lucruri. Un reputat oncolog spunea că omul căruia i s-a cuibărit cancerul are nevoie de multe, dar încă de a doua zi de un psiholog. Dar la noi sunt puţini psihologi, iar dintre aceştia doar câţiva au vocaţia consilierii pacienţilor cu cancer. Poate e aiurea pretenţia unui pl
