Se poate spune ca, odata cu editarea seriei de Opere, profilul intelectual al lui N. Steinhardt iese din zona mitizarii pentru a se situa pe teritoriul exegezei istoriei ideilor. Caci numai prin raportarea la un intreg, ce se contureaza acum, textele sale pot fi aproximate, la nivelul semnificatiei lor: mai mult decat in cazul altor contemporani „generationisti“, publicarea tarzie a integralei are capacitatea de a fi punctul de pornire al unei autentice dezbateri in marginea a ceea ce se contureaza ca o tentativa, coerenta si vizionara, de investigare a conditiei umane in veacul XX.

Din acest punct de vedere pe care il ofera perspectiva, Jurnalul fericirii isi ocupa pozitia sa centrala in canonul lui Steinhardt insusi, de data aceasta vecinatatea unui segment al publicisticii de dinainte de 1947, segment cu care textul postum intretine o relatie fecunda. In definitiv, imaginea acelui tanar Steinhardt, din paginile Libertatii si ale Revistei Burgheze, poate fi regasita in boxa acuzatilor din procesul Noica–Pillat. Ceea ce supravietuieste este un instinct al libertatii si un refuz deliberat al masificarii totalitare. Dupa cum in campaniile din anii 1945/1947 se poate intrevedea patosul etic motivand optiunea existentiala ce precipita incarcerarea. Anatomia raului national-socialist avanseaza ca tema de reflectie tipul de conduita pe care il poate imagina intelectualul, confruntat cu optiunea liberticida. Elogiul libertatii ramane acelasi, indiferent de decorul tiraniei.

A separa, artificial, cele doua efigii ale omului de litere, in functie de cezura postbelica, poate fi o proba de cecitate. Convertirea religioasa nu este decat o etapa in acest proces de interiorizare a servitutilor unui secol. De pe un alt versant, N. Steinhardt recupereaza un ethos al angajarii ce definea intervalul interbelic: intrarea in inchisoare (intrare care ramane un act volunta