Anul trecut, educatia isi asumase un moment zero. Dupa ani de reforma care nu a inceput cu adevarat niciodata, s-a tras linia, s-au recunoscut neputintele si, in logica fireasca a lucrurilor, urma sa o luam de la capat. De data aceasta, insa, pe drumul cel bun. Dincolo de mesajul sau politico-electoral, Pactul pentru educatie alimenta o astfel de speranta si promitea acele schimbari dure respinse mereu de conservatorismul sistemului. Dar n-a fost sa fie. Dupa momentul zero a venit din nou Ecaterina Andronescu.

Ecaterina Andronescu s-a intors la conducerea Ministerului Educatiei cu atuul unui om care cunoaste sistemul, cu experienta unui mandat pe care nu a apucat sa îl termine si cu un ghiozdan cu bune intentii. Dar numirea ei nu a creat prea multe iluzii de reforma reala. La finele guvernarii 2000–2004, Ministerul Educatiei si Cercetarii bifa în dreptul realizarilor programul Cornul si laptele, informatizarea liceelor, reabilitarea scolilor de la tara, microbuzele pentru transportul elevilor din sate, constructia mai multor sali de sport. În ceea ce priveste învatamantul universitar, erau mentionate Legea consortiilor universitare si Legea restructurarii pe cicluri a învatamantului superior în baza Conventiei de la Bologna. Privind retrospectiv aceste realizari, se poate constata ca ele se împart în masuri de infrastructura si facilitati sociale, pe de o parte – usor de convertit în capital electoral –, si masuri luate ca urmare a presiunilor Europei, de cealalta parte. O linie coerenta, o viziune strategica a conducerii ministerului care sa priveasca întreg sistemul educational a lipsit; iar afirmatia e valabila, din pacate, cu exceptia unor scurte interludii – ale celor doi ministri, Andrei Marga si Mircea Miclea – pentru ultimele doua decenii.

Scolile second hand

Asadar, dincolo de masurile mentionate mai sus, Ecaterina Andronescu – a ca