Numărul celor care vor să se stabilească în Canada a scăzut simţitor odată cu aderarea ţării noastre la UE. Vârful emigraţiei către Canada a fost înregistrat în anul 2002, când 5.688 de români s-au stabilit în această ţară. În 2006, numărul lor a scăzut la 1.787. Montreal, Toronto, Vancouver sau Ottawa erau, înainte de 2007, destinaţii râvnite pentru românii sătui de sărăcia unei tranziţii interminabile. După aderarea României la UE, ţări precum Spania sau Italia au devenit favorite.
Procedură de emigrare întinsă pe doi ani
Vize, legalizări de acte, cozi interminabile în faţa Ambasadei Canadei din Bucureşti. Niciun obstacol nu-i descuraja pe românii hotărâţi să-şi croiască un alt destin pe alte plaiuri decât cele mioritice.
Familia Dănilă din Iaşi este una din miile de familii din România care în 2000 au aplicat pentru obţinerea vizei de Canada. „Am plecat pentru a le oferi fetelor un viitor mai bun. Am ajuns în Canada, în Montreal, pe 12 iunie 2002. Toată procedura până am primit viza a durat un an şi jumătate. În perioada aceea toată lumea pleca.
Aveam în 2002 mulţi prieteni veniţi în Canada, dar unii dintre ei au renunţat şi s-au întors în ţară. A fost greu că am lăsat ţara, rudele şi prietenii în urmă”, povesteşte Ana Maria Dănilă.Odată ajunşi la Montreal, toţi au trecut prin fenomenul de „francizare”, cum îi spun ei, întrucât fără limba franceză eşti exclus din orice domeniu.
În România, Ana Maria era cercetător la Institutul de Chimie din Iaşi, iar soţul ei era taximetrist. Pentru că institutul dădea afară angajaţi, iar meseria de taximetrist nu aducea venituri substanţiale, emigrarea a rămas singura soluţie. „Deşi câştigăm mai bine decât în România, nu ne este uşor, pentru că viaţa e scumpă. O pereche de ochelari după consultaţia aferentă costă 700 de dolari, iar o plombă între 500 şi 1.0
