Aparatele casnice aveau trăsăturile unui animal de casă. Inteligente, dar supuse, performante şi fidele, preţioase, dar necostisitoare, micile aparate electrocasnice vin în întâmpinarea nevoilor noastre tot mai tehnice, cu un aer tot mai uman. Ieri . Din ce în ce mai aproape de noi, mai râvnite şi mai răspândite, aparatele casnice ajung să aibă trăsăturile unui animal de casă. Mici şi obediente asemenea unui pudel, papagal sau hamster, ele te aşteaptă acasă necondiţionat, fără să lase păr sau să-ţi supere vecinii.

Te mândreşti cu performanţele unei scule muzicale, ale unui frigider sau cuptor cu microunde, la fel cum îţi lauzi animalul de casă favorit, ascultător şi inteligent care poate, ştie şi face te miri ce giumbuşlucuri. Ajungi să-ţi botezi maşinăria preferată cu nume răstite de dulău sau sibilante, de pisică.

Azi. Există însă şi veritabile dihănii în menajeria tehnologiei de vârf: telefoane care fac poze, frigidere cu televizor, closete cu radio şi telecomandă. Animalul docil, de casă, devine lighioană hibridă, câine mieunător, şarpe înaripat, cârtiţă cu ochi de vultur.

O posibilă deviaţie a relaţiei cu aparatul ar fi confundarea funcţiei cu organul, a utilităţii cu aparatul însuşi; nu mai ştii dacă ai cafetieră fiindcă bei cafea sau dacă bei cafea fiindcă ai o cafetieră: îţi place cafeaua sau ai început să adori cafetiera?

Se mai întâmplă, apoi, ca marca să îi confişte aparatului numele (cu exemplele clasice Frigidair, Drujba sau Xerox), iar aparatul să acapareze funcţiile pe care le reproduce: viteza devine un parametru Ford, primul cuvânt pare să fi fost rostit, graţie lui Bell, la telefon, iar lumina – izvorâtă, am putea crede, pentru prima oară, dintr-un filament - pare să fi fost inventată de un domn pe nume Edison.