Un seminar internaţional şi o mapă de documente mă fac să înţeleg ciudăţenia actualei crize financiare. Ciudată criză a cuprins lumea de mai bine de doi ani: guvernele toarnă fonduri cu nemiluita în câteva bănci private, firme de investiţii şi giganţi ai asigurărilor care oricum se prăbuşesc în faliment. Băncile lumii restrâng creditul, obligând oamenii să amâne cumpărarea unei case sau a unei maşini noi. Ca urmare, se închid fabricile de automobile şi, odată cu ele, cele de aluminiu, oţel, cabluri electrice, baterii şi anvelope. Toate produsele minerale folosite în această industrie se ieftinesc nemaivăzut: cuprul, cau-ciucul, plasticul, minereurile de fier, cărbunele şi siliciul. Astfel că se închid mine, nu însă şi cele de aur şi argint, pentru că oamenii vor să-şi protejeze banii. Firmele de construcţii concediază oameni, nu mai cumpără utilaje, ciment, cărămizi şi fier-beton. Totul se întâmplă într-o perioadă în care petrolul este din ce în ce mai ieftin, un anumit nivel de bunăstare se răspândeşte cu repeziciune în zone altădată mâncate de sărăcie şi nevoi, iar internetul propagă cu viteza fulgerului toate ştirile zilei. Se fac întâlniri la nivelul cel mai înalt cu putinţă, se spun vorbe mari, iar odată întorşi acasă politicienii fac ceea ce le cere mandatul lor intern. Banca Federală a Elveţiei devalorizează brusc francul elveţian, devenit monedă de refugiu a întregului glob, căci turiştii şi importatorii de echipamente din Elveţia le găsesc prea scumpe. Guvernul japonez devalorizează yenul, ca să permită firmelor nipone să exporte în China, Europa şi SUA, exporturi fără de care insula niponă s-ar sufoca mai repede decât pe vremea lui McArthur. Şi, pentru că toate trebuia să poarte un nume, li s-a spus criza financiară. Cauza crizei nu este nici faptul că americanul mediu nu-şi mai poate plăti casa, nici că guvernul american a redus dobânzile până la punctul