Sorin Romanescu acoperă, prin prisma zonelor stilistice pe care le abordează, o arie foarte largă din preferinţele posibile ale publicului. Instrument prin excelenţă capabil de a genera mari pasiuni, chitara adună printre cei care o studiază mult mai mulţi îndrăgostiţi decât celelalte instrumente. Chitara are publicul ei special, lumea sa specială, asemănătoare unei societăţi deschise, la vedere, ai cărei membri au trăsături comune.
Fie că sunt tineri sfioşi, ori prezenţe încinse în costumele şi platoşele specifice comunităţilor de motociclişti, fie că sunt metalişti “gotici” sau “death”-eri, ori discrete siluete care se confundă cu rafturile bibiliotecilor şi sunt la curent cu ultimile apariţii discografice din zona muzicii vechi, toţi îmbracă haina visătorilor incurabili atunci când vin în contact – chiar şi din postura de simpli spectatori – cu sunetele delicate ale instrumentului mult iubit.
Pentru majoritatea chitariştilor, chitara este de cele mai multe ori o “Ea”, putând însă la fel de bine să fie şi un “El”.
Chitaristul…
Dacă solistul serii are el însuşi câte puţin din varietatea publicului său, totul sub semnul unui demers intelectual interiorizat, atunci lucrurile devin cu adevărat interesante.
Despre Sorin Romanescu se poate spune că acoperă – cel puţin prin prisma zonelor stilistice pe care le abordează – o arie foarte largă din preferinţele posibile ale publicului.
Fiind un muzician branşat la subtilele satisfacţii pe care muzica le poate oferi intelectului, el nu dezvoltă un discurs extrovertit.
De aceea, forma de recital propusă de el – în organizarea Asociaţiei Pro Contemporania şi a postului Radio România Cultural la Sala Radio – deşi epopeică în formă, a fost pusă la umbra discretă a unui titlu cu rezonanţe de Mateiu Caragiale.
“POVEŞT
