Adrian Păunescu vorbeşte despre prietenia sa cu Marin Preda, care a debutat pe vremea când cel din urmă era un mare clasic, iar cel dintâi un tânăr poet. Fără "cel mai iubit dintre pământeni", scriitorul care a întregit geniul literaturii naţionale, "n-am fi fost noi înşine".

Jurnalul Naţional: În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Marin Preda? Adrian Păunescu: Mă consideram laureatul unui premiu, în acelaşi an, pe care-l luase şi Marin Preda pentru proză. Asta era - formal vorbind - o senzaţie desigur înşelătoare de egalitate între oameni. Nu poate fi vorba de egalitate. El era un mare clasic, eu eram un tânăr poet, dar - eu asta le spun şi studenţilor mei, ca ei să înţeleagă faptul - că umilinţa unui om cu adevărat talentat nu este dăunătoare...

Umilinţă sau smerenie? Umilinţă! Cum zic, aşa e... Aşa e pentru mine. Să mergi - atunci când eşti tânăr şi când te aşteaptă tot felul de evenimente de viaţă la care refuzi să participi, te aşteaptă femei pe care le poţi iubi, te aşteaptă prieteni cu care poţi conversa liber - să mergi la Marin Preda acasă, să stai după el, pentru că Marin Preda era un tip cu tabieturi, cu nevastă tânără... să stai în hol, să-l aştepţi şi el să vină... că el mă şi preţuia, mă şi iubea şi nici nu era un personaj murdar, care să vrea să calce în picioare demnitatea celorlalţi, dar avea obligaţii, că nu mă chema el. Eu, ca ziarist, lăsam la o parte poezia şi premiul egal cu al lui Marin Preda şi mă duceam... cu mâna mea dreaptă - nu eram atât de bogat încât să am un casetofon - notam cele mai interesante lucruri pe care le spunea Marin Preda. Aşa credeam eu, că sunt cele mai interesante. Şi că lucrurile au stat aşa o dovedeşte împrejurarea că la câteva luni după ce am început treaba respectivă, plecând în America la o bursă, Marin Preda n-a mai continuat lecţia sa de publicistică majoră, existenţială, şi a scos o ca