Cum era la puşcărie în 1989? Vom căuta să aflăm de la cei în măsură să ne lămurească.

Unul dintre ei este dl. Ioan Băla, directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. În ’89 conducea o secţie a penitenciarului, la Oraviţa. "Eram comandantul unei secţii exterioare, ce ţinea de Penitenciarul Timi­şoara, precizează dl. Ioan Băla. Aveam numai condamnaţi definitiv, nu arestaţi. Şi toată lumea mergea la muncă, fără excepţie."

Ce anume făceau? "În primul rând, blocuri de locuinţe pentru localnici. Apoi, obiective pentru exploatarea minieră de uraniu, care avea între 12 şi 16 mii de angajaţi. Cei care doreau, erau apţi de muncă mergeau şi lucrau în exploatarea de uraniu. Numai vo­luntari, desigur. Nu exista nici o re­gulă trecută în regulamentele noastre care să poată fi aplicată acestei situaţii. Pur şi simplu, acolo nu func­ţionau nor­mele sistemului penitenciar. Acolo am aflat că tot ce am învă­ţat la şcoală e prost şi viaţa îţi ţine loc de instruire teoretică.

Acolo şi încă într-un moment mi-am dat seama că nu se aplică re­gulile... la Revoluţie (râde. Râd şi eu. Că am realizat atunci abia: şi pentru mine regulile încetaseră să funcţio­neze, la Revoluţie). Secţia a fost desfiinţată imediat după Revoluţie, atunci când am fost însărcinat să mă ocup de toţi cei arestaţi, depuşi la Popa Şapcă. Descurcă-te drace... la marea mea experienţă de viaţă, aveam 20 şi câţiva ani, cu o mie de arestaţi pe cap, cu copii, neveste, doctori, avocaţi şi procurori. De unde să încep cu ei? Îi chemam pe rând, po­vesteau, plân­geau, râdeau, mai plân­geau un pic, după care: vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Am ascultat aşadar o mie de poveşti, o mie de probleme, am cu­noscut o grămadă de oameni de calibre diferite, oameni de mare caracter sau lichele în toată plenitudinea lor, de la mulţi am învăţat lucruri care mi-au folosit.

Aşa v-aţi