Îmi pierdusem speranţa că autoarea Legăturilor bolnăvicioase va mai publica prea curînd o nouă carte şi, recunosc, mă temeam ca nu cumva Cecilia Ştefănescu să îngroaşe rîndurile autorilor cu un singur op, şi acela subţirel. Anunţat încă de prin 2004, romanul Intrarea Soarelui a apărut abia acum cîteva luni, spulberînd (sau încercînd să spulbere) scepticismul cîrcotaşilor cărora li s-ar fi putut părea exagerată vîlva creată în jurul autoarei.

Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 368 p. Materialului epic i se dă o formă lăbărţată

Prin Intrarea Soarelui, Cecilia Ştefănescu păşeşte dinspre naraţiunea confesivă (pseudoconfesivă, ar zice autoarea) cu inserturi poematice spre o proză mai „construită“, chiar dacă nu mai solidă. Dar desprinderea de o anume juvenilitate a scrisului nu se produce încă. Cecilia Ştefănescu scrie cu foarte mult aplomb – şi asta e indubitabil o calitate graţie căreia textul se însufleţeşte, se dinamizează –, însă cu un aplomb insuficient contrabalansat de rigoare. Ai impresia că scriitoarea ar vrea să spună totul dintr-o răsuflare şi că, excedată de torentul de imagini, de fraze, de idei ce i se rostogolesc impetuos în minte, nu izbuteşte să pună ordine în ceea ce are de aşternut pe hîrtie. Aşa încît, precar organizat, materialului epic i se dă o formă lăbărţată; confuze, ideile prind a se bate cap în cap; pe porţiuni de text mai mult sau mai puţin întinse, cuvintele o iau razna, aşezîndu-se în contexte nepotrivite. Neglijenţă totuşi surprinzătoare, dacă ne gîndim că autoarea a lucrat la această carte ani întregi, timp în care – e de presupus – a migălit, a scris şi a rescris, a periat, a elaborat. Nu neg că scriitoarea a făcut un efort de elaborare, afirm doar că acest efort nu e deloc vizibil. Vizibilă e totuşi străduinţa autoarei de a depăşi etapa Legăturilor