Mi-ar fi plăcut foarte mult să tac despre Mihaela Rădulescu, fiindcă din punctul meu de vedere asta ar fi fost abordarea sănătoasă. Dar „EVZ” mi-a cerut o părere, aşa că mă conformez.
Din capul locului, n-am de gând să vampirizez o femeie care întâmplător e şi persoană publică. Dimpotrivă, o felicit pentru că încă nu şi-a pierdut minţile. E un om rezistent. Vă invit să vă puneţi în situaţia sa, să deschideţi ziarele şi să vedeţi fotografii însoţite de tot felul de apelative – în cel mai bun caz, mahalagescul „Răduleasca”, la alegere cu Mihaela Bovarescu, Madame Ovary, ţiganca, ţoapa, şoldoveanca rea de muscă, târâtura decoltată, centurista de la Inter (o imposibilitate geografică), ipocrita, perversa şi aşa mai departe. Nimic din toate acestea n-a fost inventat, absolut toate aceste etichete au fost lipite pe fruntea Mihaelei Rădulescu.
Am candoarea necesară să cred că, în ciuda scrisorii trimise presei, Mihaela Rădulescu nu cerşeşte simpatie sau compasiune. Dacă voi fi considerat naiv, nu mă voi supăra. Gestul ei a fost un gest de exasperare şi derută, răzvrătirea împotriva unui duh nevăzut care i-a promis glorie, dar a uitat să-i comunice preţul. În ce mă priveşte, Mihaela Rădulescu îmi face impresia unui om care n-a ştiut bine (şi a aflat târziu) care sunt riscurile celebrităţii. Nu contest, a avut derapajele şi excesele ei. Câţi dintre noi nu le-am avut? Câţi se pot lăuda cu un bilanţ public impecabil? Foarte puţini, presupun. Mihaela Rădulescu a greşit într-un singur loc, după părerea mea: a făcut un şpagat imposibil. Adică a pretins ca în timpul emisiunilor şi interviurilor să fie tratată drept vedetă, iar în timpul liber ca om obişnuit. E imprudent să ceri aşa ceva oricui, dar mai cu seamă presei din România.
De la psihologi la colegii de trust, toţi se grăbesc să declare că Mihaela Rădulescu se plasează în ipostaza victime
