În clădirea ICR-ul de azi, prin anii ’80, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă "muzici tari". Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la Est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci. Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.

Rockoteci de întreprindere

Mă număram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi, mai deseori în uniformă. Îi invidiam pe ceilalţi, studenţi şi tineri intelectuali, nu atît pentru plete şi ţoale, cît pentru colecţiile de muzică şi lecturile cool. Conform unei legi a atracţiei spiritelor, ne-am trezit gravitînd " colegii mei şi cu mine " în jurul celor mai celebri dintre aceşti bărboşi cu aer de guru, dintre aceste ochelariste lălîi. Aceştia nu consumau rock, folk şi jazz aşa, ca noi, din hobby: ei se dedicaseră serios cauzei şi ajunseseră pe trepte tot mai înalte ale devoţiunii. Rangul suprem era acela de metodist de club (sau casă de cultură), " un fel de administrator al stabilimentului, care asigura programul de audiţii şi,