Nu suport nici acum să ascult radioul dimineaţa, cînd abia m-am trezit din somn. Creierul meu, încă neadunat bine în cutia lui, se lasă impregnat de orice melodie şi mi-o redă cu neîndurare şi de nenumărate ori de-a lungul întregii zile, uneori pînă la migrenă. Şi nu-i OK deloc să mă pomenesc îngînînd aiurea pe stradă sau la birou "Roxana şi Suzana / Mi-au mîncat banana". Cum nu era nici în dimineţile cînd îmi mîncam semiadormită micul dejun, cu radioul de stat al anilor ’80 în urechi. Ca în Maestrul şi Margareta lui Bulgakov, peste o vreme începeam să lălăi în sinea mea sau, Doamne fereşte, cu voce tare, cîte un "Noi împlinim tot ce-au visat străbuuuniiii / Şi ducem mai departe visuuul looor".
(Ciudat e că uneori " şi nu rar " mă apucă şi acum, "după 20 de ani".) Aşa că anulam şi eu cu ce puteam. Un "Şi-aceste trei cuvinte minunate / Cuvinte demne de un tricolor" putea, după părerea mea, să facă pereche cu "Four Letter Word" a lui Kim Wilde. Şi uite-aşa, perechile astea muzicale din lumi total opuse şi-au revendicat fiecare cîte o juma’ din mine. Jumătatea de dimineaţă " cu uniformă, caietul de "Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei" în servietă; jumătatea de seară " lipită de casetofonul din care mă oblojea Madonna cu "True Blue" sau la discotecă sau...
Uteciştii de azi, comuniştii de mîine / Viva la discoteca. Să fii utecist era o chestie mişto pentru că însemna c-ai scăpat de cravata roşie cu tricolor şi deci de statutul de kinder. Într-un liceu care coexistă cu gimnaziul era ceva important. Am sărbătorit cu prima noastră ieşire în faimosul "Codrescu", discoteca Facultăţii de Electro din Iaşi. Liceenii de la "Negruzzi" aveau un fel de drept nescris să intre acolo, deşi la intrare se cerea carnetul de student. Ca fată, nu-ţi băteai capul; intrai oricum. Şi ne-am făcut " fetele, cel puţin " o intrare aşa cum şi-ar dori inima oricărei debut
