"Stimaţi colocatari... vă rog, faceţi linişte! Trebuie să abordăm un subiect care precis că va naşte scîntei." "Mai bine îl lăsăm la urmă, dom’ preşedinte."
"Ba, nu! Dragi colocatari, asociaţia noastră de proprietari este, conform legii 230 pe 2007, un tot unitar. Este, nu ştiu cum să vă explic eu mai bine... Este ca România. Exact aşa. Un tot din care nimeni nu se poate separa doar că aşa vrea el. Eu, de exemplu, dacă mă cert cu domnul Vasile şi el zice că nu mă mai recunoaşte de preşedinte şi că nu mai plăteşte administratorului nostru, domnul Popescu, întreţinerea, aşa ceva nu se poate, dacă mă înţelegeţi. Tot aşa şi cu grădinarul. Chiar dacă cei de la scara 1 sînt nemulţumiţi că trebuie să plătească grădinarul pentru că ei îşi îngrijesc singuri spaţiul verde, aşa ceva nu se poate, după cum vă spuneam." O cucoană cu părul alb îl aprobă: "Da, domnule preşedinte, grădinarul este al nostru al tuturor, e un om cumsecade şi muncitor, iar noi trebuie să-l plătim cu toţii. Eu în fiecare dimineaţă îi aud mătura pe alee". "Aşadar " revine preşedintele " problema ridicată de dumneavoastră nici nu poate fi pusă în discuţie, fiindcă atunci ar însemna să renunţăm cu totul la postul de grădinar al blocului. Or, aşa ceva nu se poate." Un tînăr cu un pulover gri, cu mînecile suflecate, se ridică din banca lui şi zice, făcînd semn cu mîna: "Să deschidă cineva un geam, domnule, că ne sufocăm aici". O bătrînică de pe rîndul de la fereastră îi răspunde înţepat: "Dumitale ţi-ar conveni să stai sub un geam deschis?".
"Hai să trecem la punctul următor " intervine preşedintele. Dar, dacă vreţi, putem lua o pauză de ţigară, de aerisire...." E întîmpinat de un cor de vociferări. Se convine să se discute mai repede, ca lumea să poată pleca. Punctul următor priveşte "coloanele pentru calorifere", care, pe alocuri, au început să ruginească. Preşedintele explică: "De tot ce e
