Cartea Sandei Niţescu, Un fir de mărar şi cerul albastru, scrisă în franceză şi tradusă în 1998 de Irina Mavrodin, publicată ulterior, în 2000, în limba în care a fost scrisă, la Editura L’Harmattan, a fost retipărită anul trecut la Cartea Românească. Am recitit-o cu încîntare, într-un weekend de primăvară, cînd cerul s-a limpezit, iar culoarea verde a mîncărurilor, mai ales acum, în Postul Paştelui, începe să predomine. Îmi cumpărasem anul trecut, la Salonul de Carte de la Caen, Un brin d’aneth et le ciel bleu, tocmai cînd le găteam prietenilor mei, Monica şi Hugues, feluri de mîncare româneşti, pentru care aveam nevoie disperată de mărar. Şi cînd spun nevoie disperată, nu e o figură de stil. Găseşti cu greu în Franţa mărar şi nu prea seamănă cu cel românesc. În cele din urmă, am găsit un bulb cu ceva frunze prăpădite şi aşa am reuşit să dau tocăniţei de inimi şi pipote aroma necesară. Am avut atunci o senzaţie foarte stranie, m-a cuprins brusc dorul după cîmpurile verzi de mazăre sau de salată din grădina bunicilor, printre care creştea nestingherit, chiar în devălmăşie, mărarul. În copilărie, nimic nu mi se părea mai firesc decît să mă trimită bunica în grădină, ca să culeg un mănunchi de mărar pentru mîncare, mai ales pentru drob, la care îi trebuia multă verdeaţă. Mergeam de la o tufă la alta, pigulind mărarul, iar degetele se impregnau de mirosul lui inconfundabil, uşor amărui.

Sanda Nitesco, Un brin d’aneth et le ciel bleu. Imprécis de cuisine roumaine, Editions de l’Harmattan Paris, 2000, 192 p.

Firul de mărar al Sandei Niţescu leagă şi dezleagă. Pentru cea care a luat „lungul drum al exilului“, el devine legătura cu un spaţiu, cu o lume rămasă departe. Şi tot el dezleagă răul şi alienarea pe care le aduce înstrăinarea. De altfel, în credinţa populară, se spune că, dacă pui o legătură de mărar la ştreaşina casei, n