Naşterea lui a avut drept moaşă presa scrisă – căci a apărut, în bătrîna Europă (passons epoca Iluminismului, vorbim despre… contemporani), odată cu o scrisoare semnată de un romancier altminteri destul de plicticos pentru cititorii secolului XXI, scrisoare a cărei raţiune existenţială era un ofiţer foarte păcătos, în ochii superiorilor lui, prin originea-i etnică şi religioasă. Pe pămînturile noastre fanariote, a fost nevoie de încă un secol (mă îndoiesc serios că autorii revoluţiilor curriculare în educaţia românească îl vor trata vreodată pe alde Ion Budai Deleanu drept intelectual) şi o dictatură despre care unii zic c-ar fi „o ideologie de sorginte străină“ pentru ca numele lui – Intelectualul – să intre în vocabularul vieţii de zi cu zi, şi o jumătate de veac în plus pentru ca jurnalele, televiziunile, editurile şi organizatorii de conferinţe internaţionale să şi-l facă – nu cred că exagerez – chip cioplit şi icoană de-nchinat. Iar pentru că nu trăim într-o lume a ideilor, ci a lumeştilor lor întrupări, cam de intervalul între o suspendare prezidenţială şi două rînduri de alegeri mioritice a fost nevoie pentru ca intelectualii să isprăvească uciderea – deloc mişelească, la urma urmei – a Intelectualului. De alinierea dreaptă dinapoia celui care ţine pîinea şi cuţitul, sub forma – despre aliniere vorbesc – a prea cu avînt susţinerii unei semnături date, şi de mirajul unor bucăţele de hîrtie cu drept la existenţă prin ştampila adulţilor patriei, cam de atît a fost nevoie. Sigur, în cauză sînt o altă epistolă, pe care tot J’accuse a stat scris, doar că noul Dreyfuss era preşedintele unei ţări democratice, şi decizia a doi dintre tinerii intelectuali publici – Sever Voinescu şi Traian Ungureanu – de a face politică pe liste de partid. Şi mai vorbesc – sau o voi face – şi despre o subtilă evoluţie a conceptului de Intelectual în spaţiul românesc – trecerea că