Prietenii noştri din provincie n-o spun de obicei, dar, chiar dacă tac, păstrează faţă de noi un fel de milă dispreţuitoare. Avem mari avantaje, care nu se discută, dar ce nu avem, după părerea lor, este un adevărat oraş natal. Oraşul vostru " zic ei " este al tuturor, o răspîntie, un loc de tranzit, o trambulină în ascensiunea socială sau ultima etapă în drumul spre orizontul occidental.

Poate că au dreptate. Într-adevăr, a te naşte la Timişoara sau la Craiova, ba chiar la Cluj, şi a creşte acolo, asta înseamnă ceva. A veni pe lume la Bucureşti nu creează numaidecît legătura cu o comunitate, fiindcă aceea nu există. Drumul Taberei, Colentina sau Pantelimon sînt dormitoare, călătoria zilnică spre centru şi înapoi sau cutreierarea pe poteci întortochiate între blocuri n-au dat nimănui sentimentul că "este de acolo". Tot aşa, e îngăduită întrebarea dacă, pentru copiii din centru, oraşul nu e prea vast ca să compună o imagine. Această imagine ar ieşi din cadru. În amintirile mele îndepărtate, ce găsesc? Cartierul dintre Piaţa Romană şi statuia Aviatorilor sau chiar parcul Herăstrău (pe atunci "de Cultură şi Odihnă I.V. Stalin"). O casă pe strada Roma, alta pe strada Frumoasă, un apartament de bloc vechi în Intrarea Occidentului (cînd şi de ce i s-a schimbat numele în "Moneasa"? Ce înseamnă Moneasa pe mapamond sau chiar pe harta patriei?). Acestea erau locuinţele unor unchi, dar pînă la alt unchi era o expediţie întreagă, la capătul căreia erau strada Fabrica de Spirt şi, după ce el s-a mutat cu familia în Militari, un bloc nou pe Bdul Păcii. De atunci au trecut cincizeci de ani şi singurul Bucureşti pe care-l cunosc este cel dinainte de război, deci în limitele pe care le avea sub Carol al II-lea. De cîte ori sînt întrebat unde e o stradă dincolo de aceste frontiere, în cartierele "noi" care s-au învechit între timp, sînt pierdut.

Soţia mea, ieşeancă, n