După o zi plină în care cursul, o plăcere, a fost urmat de o după-amiază mohorîtă, de o şedinţă şi de multă birocraţie, după-amiază luminată abia pe seară de o conferinţă a lui Andrei Cornea, ajung acasă frînt şi, dracul mă pune!, mă uit peste titlurile din ziarele on-line. În Cotidianul (ei, da: mă mai uit pe el şi după despărţirea de TRU), pe două coloane, cu caractere mari, se lăfăie „Şmenul pentru Educaţie: liber la fabrica de diplome“. Hopa! Asta mă cam priveşte. Citesc şi nu-mi vine să cred. Dragii noştri parlamentari (azi, deputaţii), cei aleşi prin vot uninominal, neprihăniţi şi interesaţi numai de binele ţărişoarei ăsteia amărîte, au votat legea prin care orice universitate acreditată poate organiza studii de masterat şi de doctorat fără nici un control. Au votat, adică, o lege dată în legislatura trecută care infirmă Ordonanţa de Urgenţă ce instituia un oarece control (sever, cum ar trebui, ar fi de negîndit la noi). Să fim bine înţeleşi: legea o votaseră parlamentarii cei vechi, stricaţii; preşedintele refuzase s-o semneze şi o retrimisese parlamentului; acum, nou-aleşii, uninominalii carevasăzică, votează la fel precum cei de dinaintea lor. Se întîmplă că exact în această perioadă ni se cere să reacredităm programele de licenţă. În vară, am acreditat masterele Bologna. Ştiu, vai mie!, ce cuprinde un dosar de acreditare. Nu sînt foarte dese ochiurile plasei, dar e un filtru. Sigur că e hilar ca Universitatea din Bucureşti să fie nevoită să demonstreze că are spaţii adecvate de şcolarizare şi cadre didactice cu CV în regulă. Sigur că e şi mai hilar ca aceeaşi universitate – sau altele de vîrstă apropiată – să fie obligată să justifice importanţa şi necesitatea unor programe de licenţă tradiţionale, cum sînt cele de matematică, filozofie, litere sau chimie, ori chiar unele mai „noi“, ca informatica sau fizica nucleară. Dar o facem, înţelegînd că dosa