Interlocutorul meu se apropie de zilele de pensie. Nu vrea să-şi divulge vârsta nu din falsă pudoare, ci pentru că îşi apără anonimatul, temându-se încă de "mâna lungă a ochilor albaştri". Numele lui, aşa cum vrea să fie recunoscut şi numit acum, este Nicu. Trăieşte şi acum în Iris, cartierul în care se afla şi fabrica de porţelan cu acelaşi nume unde muncea şi în 1989.
Înainte să înceapă să-şi spună povestea, Nicu îşi frământă mâinile bătătorite de munca grea, postrevoluţionară sub soarele Italiei şi al Spaniei. După o ezitare agitată şi încordată începe să-şi depene amintirile, repetând suficient de des şi de clar că nu vrea să-şi decline identitatea, că Securitatea sigur e încă activă şi că nu mai vrea să aibă vreodată de-a face cu nici o emoţie din cele trăite în "trecut". Apoi continuă: "Zilele mi se amestecă în minte. Poate pentru că aşa vreau şi acum, după 20 de ani, sau poate mai ales pentru asta. Ce importanţă ar avea? Acum 20 de ani lucram în Iris, adică la fabrica de porţelan din Cluj. Era ca într-un sat. De la întreţinere trebuia să fac turul fabricii pentru a verifica benzile care legau secţiile din întreprindere. Aşa că ştiam tot ce se întâmpla, auzeam toate glumele noi, ştiam cine vine, unde merge, de ce. Şi mai ales ştiam tot ce însemna un flux tehnologic. Deci, vedeam toate comenzile noi sau vechi, toate «cerinţele de partid» şi trebuia să mă asigur că totul funcţionează bine. Numele n-am să vi-l spun. Pentru cei mai curioşi, o să mă semnez Nicu. Nicu, şi-atât. În vremurile alea, oricine era Nicu era bun.
În februarie 1989 a fost un mare scandal la noi în fabrică. De la Bucureşti se comandaseră 12 vase turnate cu aur. Adică porţelanul era acoperit şi decorat cu aur şi apoi venea ars în cuptoare. Unele părţi din acele vase erau făcute din aur complet, spuneau oamenii care le-au pregătit pentru ardere. Comanda era una u
